Taxi (6)

O cititoare de-a mea mi-a recomandat un articol pentru seria de povesti din Taxi. Am fost placut surprins de propunerea ei si am luat legatura cu bloggarul vizat, si dupa ce am primit acceptul unui re-blog, va prezint o noua poveste din serie. Pishky are parte de o poveste cu un taximetrist suparat ca nu a primit bacsis, un om ce crede ca merita mai mult decat indica aparatul. Nu e o poveste amuzanta, ca cele prezentate pana acum, ci e una ce prezinta taximetristul de Bucuresti, in starea lui primitiva.

Aventură c-un taximetrist

Știu. Titlul duce cu gândul la o tâmpenie. Asta pentru cei cu mai mulâi neuron înclinați spre diferite sinapse abstrace și interpretabile (hai că am zis-o pe asta). Pe șleau? Nu. Nu are tente pornografice titlul meu. E un titlu oarecare. El ilustrează o aventură și nimic mai mult. O să vedeâi voi în rândurile următoare despre ce este vorba, iar în final am să vă las o întrebare la care aștept cu nerăbdare răspunsul vostru. Asta așa… să nu mă cred nebună în totalitate.


Dacă vi se pare că pe alocuri nu am sens, ori spun bazaconii mai mare decât mine, vă rog să nu-mi dați în cap și să-mi permiteți să arunc vina pe oboseală. La mine nu-i vacanță, iar dimineața de la 9 la 18 am cursuri. Cel mai probabil acum sunt ca și când aș fi luat o doză de etnobotanice.

Ieri am ajuns în București. La autogara din Militari. Bagaj muuult, muuuuult și MAAARE. Clar. Când vezi unu din ăsta știi că e de la mama dracu din provincie, a venit pentru ceva timp și va face pagubă pe meleagurile Bucureștiului. Mare bagaj, mare, m-am îndreptat frumos spre un taxi. Da. Știu. Stația „Păcii” de metrou e fix peste stradă. Dar nu. Bagajul m-a omorât numa de la autocar până la taxi. Până la metrou mă adunau cu siguranță cu măturica și forășelul. Luat taxi? Luat. Indicat adresa? Indicat. Pe niște străduțe din spatele unor blocuri oarecare, dintr-un sector oarecare. Străduțe pline de zăpadă, într-adevăr. Abia se circula. Am ajuns în fața scării. A oprit mașina. Aparatul indica 6.02. Politicoasă, am întrebat totuși cât face. Sfidător, mi s-a răspuns: „Cât spune aparatul!”. Aaaa, daaa?? Cât spune aparatul. Ok. I-am scos 6 lei și 20 de bani. A ieșit nervos din mașină și a început să bolborosească și să facă urât (numai că nu m-a înjurat) pentru că mi-am bătut eu joc de el că l-am băgat pe niște străduțe pline de zăpadă și îi dau doar 6 lei? Da cât naiba voia să-i dau dacă atât zicea aparatul? 10? 20? 30? hai 40? sau chiar 50? L-am pus eu să se facă taximetrist în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să lucreze ca taximetrist iarna în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să pună 1.40 lei/km? Nici asta nu l-am pus! Ahh.. da.. și să nu mai vorbesc că mi-a luat bagajele din portbagaj și mi le-a aruncat prin zăpadă în mijlocul aleii! Oricum. Nici eu nu mă las. Și i-am spus că dacă nu-i convine cât arată aparatul. să-mi dea și banii aceia înapoi, că pe bune nu mă supăr! S-a urcat în mașină și a plecat bolborosind. Iar eu am rămas râzând și cu încă un gust amar în urma nesimțirii și a prostiei prezente la tot pasul.

Desigur. Am ales un taxi pe care să scrie 1,40/km și nu 2,50 sau 3,50 sau 4/km. N-am înțeles niciodată de unde vin prețurile astea așa diferențiate. Încă sunt în dubii. Dar poate vi se face milă de un biet copil din provincie și îl lămuriți și pe el.

Acum. Întrebarea mea pentru voi, căci e târziu și timp nu prea mai am de stat pe aici: Am procedat corect? Sau trebuia să-i ofer mai mult decât indica aparatul?

re-blogged from here.

Taxi (5)

George Moise se aatura proiectului meu cu o poveste din Yokohama, un re-blogging de pe blogul sau.

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…

Dintr-una-ntr-alta, după ce trecem prin inevitabilele nimicuri despre vreme, sine-qua-non dacă vrei să începi o discuție cu un necunoscut în Japonia, ajungem la americani, așa ca madama se dedă la o mică mărturisire.

…si Obama asta, ce bărbat bine, ne?
Este, este, zicem și noi de pe banchetă.
Apoi reia ca și cum ar fi simțit nevoia să completeze.
E el negru, dar e frumos rău, ne!
Păi, zice Miwako timid de pe banchetă, nu e negru negru, e haafu. (Asta însemnând metis, corcit, orice combinație între rase, nu doar alb-negru.)
Cum haafu? tresare taximetrista.
Păi mama lui e albă.
Da?
Da.
Aşa deci…

 Rulăm preț de vreun minut în tăcere, apoi taximetrista concluzionează.

 Și io m-am mirat… negru negru aşa bărbat bine… Păi d-aia… Că-i haafu… Frumos rău… Ne

Ajungem la destinație, coborâm, salutăm cu tradiționalul Yes we can, să-i meargă bine madamei în seara aia și ea pleacă mai departe în noapte convinsă fiind, ca marea majoritate a conaționalilor săi de altfel, că ce-i negru e urât și ce e amestecat cu puțin alb e frumos. 

 Aș fi lăsat acest scurt dialog fără nici un comentariu, dar ar fi fost cam în vânt și ar fi lăsat loc de prea multe interpretări. 

 Nu putem vorbi despre negri în Japonia fără să amintim de Gero – interpret de succes de enka, negru cu bunica japoneză, îmbrăcat ca din ghetto cântând suav la mii de suflete romanțe japoneze. O împung într-o zi pe Miwako: îți place de Gero? Da, zice ea, cui nu-i place? Bine, zic, îți place de la distanță, da’ l-ai lua acasă? Te-ai căsători cu el? Răspunsul a venit ușor încurcat. Eu n-am nici o problemă să mă căsătoresc cu un negru, mă gândesc doar la copii cum vor fi priviți, la școală vor fi bătaia de joc a celorlalți, mai târziu iarăși nu le va fi foarte uşor… 

Rasismul japonezilor nu se aplică la cei de culoare, albi, negri, tot un drac; e mai mult o teamă amestecată cu ceva curiozitate, absolut normală, având în vedere că n-au prea văzut. Și e uman să nu-ți placă ceea ce nu cunoști. 

 Pe de altă parte, dacă la televizor apare o jună cu trăsături asiatice, frumoasă de recunosc până și femeile că-i așa, comentariul următor trebuie să fie: e clar, e haafu. Nu înseamnă că japonezii au o părere proastă despre ei și una foarte bună despre albi. 

Și apropos de teama de ceea ce nu cunoaștem, după doi ani de când am intrat (măcar în acte) în familie, într-o zi la nu știu ce aniversare, cumnata-mea, chinezoaica, se așează lângă mine și începe să mă studieze. Am crezut ca am ceva, mâncare pe la bot, mi se plimbă un păianjen pe față, la care ea zice: nici aici, nici în China n-am prea avut ocazia să văd europeni de aproape, așa că lasă-mă să mă uit puțin să te văd mai bine. Am vrut eu mai demult, dar nu ne știam așa bine.

Sursa: Iertati-ma ca nu sunt japonez.

Taxi (4)

Ma bucura foarte tare ca am ajuns la a treia poveste consecutiva. Prietenii mei din blogosfera au raspuns provocarii si mi-au scris cate ceva. Azi ii vine randul Ancutei ce ne spune o intamplare din taxiurile frantuzesti.

Taxi frantuzesc

Se făcea că niște colegi francezi ne invitaseră la o petrecere cu temă caraibiană, care se desfășura într-o sală de la capătul orașului. Începea la ora 20, aveam deci cum ajunge cu autobuzul. Nu ne-am gândit însă cum vom face la întoarcere, ne gândeam că poate vor merge și amici de-ai noștri din același cămin, băieți adică, și nu vom fi singure așa că vom lua drumul la pas.
Din păcate, nu a mers niciunul, așa că ne-am găsit 4 fete, la ora 1 noaptea, că trebuie să ajungem în cămin. Hai să chemăm un taxi. Nu știu dacă e o chestiune generală în Franța, însă în orașul în care eram noi taxiurile veneau foarte greu la comandă. Trebuia uneori să suni de 3-4 ori până venea taxiul iar timpul de așteptare era de minim 30 minute de cele mai multe ori. Așa că și atunci am așteptaaat de credeam că o să pornim pe jos până la urmă. A venit, ne-am suit și-am plecat... Auzindu-ne vorbind engleză (că așa ne era mai ușor fiind 3 europence și o australiană, dar știam franceză), aceasta a ales o rută foarte lungă. Când am observat noi era prea târziu să întoarcă, da-i zicem.
Musiiuuuuu, da' ce faci? (i-am zis delicat, biensur) Asta e o ruta pe care o sa platim cu 10 euro mai mult probabil. El, foarte calm și detașat, zice: Mais c'est pas graaaave, mesdemoiselles! C'est pas grave? C'est pas grave pe banii noștri, ne-am zis noi în gând și apoi după ce am coborât. Fiindcă, într-adevăr, am plătit 30 euro în loc de 20.

Taxi (3)

Dupa ce m-am gandit la seria de povesti din Taxi, m-am gandit la ea, Laura Huiban. Ea mereu scrie pe facebook mici intamplari din taxi si i-am propus sa se alature proiectului meu. Mi-a propus un articol ce imi scapase din vedere, scris pe blogul ei, farafiltru.net.

Taximetristul sociolog şi prăpastia în care ne aruncăm cîte unul

Maşina se leagănă, alunecînd pe dunele de gheaţă şi zăpadă dintre blocuri, ca o raţă de plastic într-un lighean cu apă. Taximetristul conduce cu grijă şi tace. Pînă ajunge la strada mare, unde maşinile trec pe lîngă noi ca secundele, fără gînd să încetinească, să ne permită să ieşim şi noi la drumul principal.

“Prea puţini te lasă să treci, nu s-a ajuns la noi la acel grad de civilizaţie să te lase să treci. Şi văd că mă afectează şi pe mine. Că zic că dacă trăiesc în junglă, trebuie să supravieţuieşti, şi atunci nu mai sînt nici eu bun, şi nu-i mai las nici eu să treacă. Daţi-vă încolo de ţărani sălbatici!

De ce credeţi că-s străzile astea cu zăpadă îngheţată? Că au aruncat zăpada în drum, să-şi facă ei loc să parcheze pe trotuar. Aşa de proşti şi de răi au ajuns, şi la o aşa anarhie, că nu-i interesează decît primul pas, chiar dacă e în prăpastie. Nu se gîndesc că-şi fac tot lor rău.

Am văzut un film odată în care oamenii erau amendaţi şi dacă scuipau pe stradă şi mă gîndeam că mi-aş dori să trăiesc într-o astfel de lume”, mi-a turuit omul fără să răsufle.

Iar eu n-am putut să-l contrazic, abia dacă am putut să mai scot un cuvînt, parcă supărarea lui, familiară întrucîtva, mă ostenise şi pe mine. M-am gîndit doar că s-ar putea ca, într-o zi, cînd voi fi plictisită de vorbele goale pe care le aud în jur, să mă urc într-un taxi pentru o plimbare fără destinaţie, doar de dragul conversaţiei.

Taxi (2)

Astazi am marea onoare sa postez un articol scris de Lucian Dan Teodorovici. Sunt foarte mandru si incantat ca dumnealui a acceptat propunerea mea.

Taximetrişti

Am tot felul de surprize cînd merg cu taxi-ul. Chiar înainte de plecarea-n Frankfurt, de exemplu, m-am trezit într-un taxi lîngă un şofer negricios. Era foarte elegant, costum scump, în mod evident, mirosea a parfum fin – el, nicidecum maşina. Absolut ciudat (şi oarecum comic) a fost că, pe un drum de maximum trei kilometri, era să facă două accidente şi i s-a înecat de trei ori motorul!

S-a scuzat. „Eu nu ies la stradă de obicei”, mi-a zis. „N-am mai făcut-o de cîţiva ani.” „Ce n-aţi mai făcut?” „N-am mai condus”, a recunoscut senin. Vă daţi seama ce faţă am făcut! „Am un şofer personal”, s-a grăbit el să-mi explice. „Chestia e că am şi patru maşini la stradă, că asta-i firma mea. Numa’ că azi (era luni – n.m.) unul dintre băieţi n-a venit, că a băut aseară şi acu’ îi e rău. Aşa că am ieşit eu, mai mult ca să-mi amintesc de vremurile de altădată.” A rîs.

„Cum rămîne cu şoferul personal?”, nu m-am lăsat eu. „Păi, ştiţi, eu sînt din Fanfara de la Zece Prăjini. Am şi concert mîine (erau în plină desfăşurare zilele Iaşului – n.m.). Vă zic, am ieşit doar din plăcere.” Şi-apoi, a început să-şi exprime indignarea faţă de primar, care cheltuise 30.000 de euro pentru artificiile de Sărbătorile Iaşului.

Ieri seară, alt tip ciudat. Mi-a vorbit, vreme de 20 de minute, cît a ţinut drumul meu, despre Poxipol. Îl bănuiesc c-avea contract cu firma. „Auziţi, domnu’, aveţi maşină?” „Da”, zic. „Domne, ce să vă spun. Să vedeţi ce-am păţit: mi-a căzut baia de ulei. Ştiţi ce-i aia, dacă aveţi maşină.” Habar n-am ce-i aia, dar am dat din cap că da, de vreme ce apucasem să recunosc că am maşină. N-am mai vrut să-i mărturisesc că nu eu sînt şoferul, ci soţia mea.

„Şi să nu vă vină să credeţi, domnu’. M-am dus la meseriaş şi mi-a lipit-o cu Poxipol. Poxipolu’ ăsta-i ceva de speriat. Lipeşte orice. Cred că are metal în el. Că am sudat o dată peste Poxipol – şi ştiţi ce scîntei scotea?” „Bine că mi-aţi zis. Că şi eu am de lipit nişte chestii” – m-am aflat eu în treabă, din politeţe. „Ce chestii?” Am început să inventez. La toate, zicea: „Ăăă, fără grijă, Poxipolu’ rezolvă asta cît ai clipi!” sau „Domne, vă zic eu, Poxipolu’ i-o minune!”. Mă rog, dintr-astea. Cînd am coborît, s-a aplecat şi mi-a zis: „E ăla  care se face din două tuburi separate; aveţi grijă să nu cumpăraţi altceva!”.

Sursa: teodorovici.ro

Taxi

Azi mi-a venit o idee, o serie de povesti din taxiuri scrisa de mine si de invitati.
Cand eram in Japonia, eram fascinat de taxiurile si taxmetristii de acolo. Erau ca scosi din cutie: imracati la camasa alba, vesta, cravata si manusi. Nu ascultau muzica, aerul conditonat functiona constant si nu te bateau la cap cu povestile lor.
Am scris atunci un articol despre asta, aici.
Taxiul era foarte scump si nu prea am mers cu el, insa am avut parte de o poveste interesanta odata, cand m fost intr-o excursie de studii in Golful Tokyo.
Eram intr-un taxi cu Senei, Hakan si Namyi iar taximetristul era un batranel simpatic. Avea lipita o poza cu o fetita mica si o poza cu un tanar pilot, in fata unui avion. Namyi l-a intrebat daca e el in poza, atunci i-a zambit lung si s-a luminat la fata, pentru ca cineva vrea sa vorbeasca cu el despre asta.
Ne-a povestit ca avea 87 de ani si ca facea taximetrie pentru a castiga un ban in plus. In casa sa locuiau 16 oameni, 4 generatii. Fetita din poza era cel mai mic membru al familiei si pentru ea muncea. Fusese pilot in timpul Celui de-al Doilea razboi mondial si atunci fusese in America. Drumul fusese prea scurt si nu am apucat sa auzim mai multe. La intoarcere ne-am intors cu un tinerel ce isi ceruse scuze ca are hands free-ul in ureche, astepta telefon de la sotie, ce urma sa nasca din moment in moment..
Pornind de la astfel de povesti, de-a lungul timpului, o sa gazduiesc aici povesti asemanatoare.
Asa ca stati aproape si o sa vedeti ce surprize va asteapta.

Mita bicilista

Multa lume stie de expresia Mita bicilista dar nu toata lumea stie ca acest personaj a existat cu adevarat. Coana Mita a trait in Bucuresti, in perioada interbelica si era o femeie frumoasa, miniona si blonda ce a pus inima pe jar catorva personalitati ale vremii ca Kogalniceanu sau Goga si chiar a regelui Ferdinand care ii daruise o casa. A devenit celebra la sfarsitul sec XIX cand a fost vazut de ziaristul George Ranetii, plimbandu-se pe bicicleta pe Calea Victoriei. Ziaristul ce aea o pasiune neimpartasita pentru coana, a lansat poezii diochiate despre ea si astfel a devenit o poeste urbana.
Intre cele doua veacuri bicicletele erau inca o raritate, fiind inmatriculate si putine femei se incumetau sa le calareasca, datorita fustelor lungi. Deci Mita noastra era o extraaganta ale vremurilor interbelice si astfel in zilele noastrea a ajuns sa fie porecla pentu toate femeile ce pedaleza.

In zilele noatre bicicletele nu mai sunt la moda, cu toate ca organizatii mondiale incearca sa la promoveze pentru sanatate si mai putina poluare. Insa in Romania pedalatul urban e inca ceva pentru hipsteri.

In Japonia biciletele sunt foarte la moda si lumea le foloseste pentru distante mici, de obicei de acasa, pana in statia de tren. Cum regulile pentru cumpararea unei masini sunt stricte (trebuie sa detii un loc de parcare ca sa iti cumperi masina) lumea foloseste transportul in comun si bicileta. In suburbii e plin de Mite japoneze ce isi cara de obicei cumpararurile intr-un cos si copilul in celalat (sau doi copii odata).
Astazi m-a prins ploaia pe drum si nu eram pregatit cu o umbrela. Am intrat imediat intr-un magazin si am cumparat o umbrela ordinara japoneza. Mergand spre camin ma tot gandeam de ce umbelele transparente sunt atat de populare. Si mi-am raspuns cand am vazut o Mita pedaland spre mine. Cand ploua afara si ploaia iti bate in fata datorita vitezei de pe bicicleta, e mult mai usor sa tii umbrela in fata, decat deasupra capului. Si daca umbrela nu ar fi transparenta, nu ai mai vedea.

Mi-am propus, atunci cand o sa ma intorc acasa, sa imi cumpar o bicileta urbana si sa ma deplasez cu ea zi de zi. Atunci ar trebui sa pastez o umbrela de aici, sa o am pentru cand ploua.

Doamna cu...

Probabil ca mai toti aveti in scara, sau daca nu sunteti atat de norocosi, cunoasteti pe cineva care are, o Doamna cu pisici.
Domna cu pisici e aca femeie singura, fara familiei si prieteni, doar cu picisi- cel mai de pret lucru pe care il are pe aceasta lume. Se intampla de multe ori ca doamna cu pisici sa stea la parter, insa nu este o regula. Regula este ca are prea multe pisici pentru apartamentul mic si vechi in care sta, si miroase ingrozitor, nu numai in casa, ci si pe casa scarii. Doamna cu pisici e acea doamna, care o sa fie gasita moarta, la o saptamna, din cauza mirosului, mancata de picile flamande.

Exista si in Japonia aceasta doamna, am vazut-o in drumul meu de la camin pana in statie. E la un parter de duplex, mereu la geam, cu o pisica in brate si alta langa geam. Insa nu domna cu pisica m-a impresionat aici, ci alte tipuri de doamne cu:

1. Doamna cu un catel. Probabil ca aceasta doamna nu a putut avea copii sau iubeste copii prea mult si nu are nepoti. Am vazut-o de nenumarate ori, in in persoane diferite, insa cu acelasi comportament. E acea doamna care are un catel, de obicei un catel micut: bijon, pechinez (in special unul specific japonez), canin terrier sau alte rase de caini mici, ce care il imbraca cu hainute de caine sau palarioare. De obicei, catelusul nici nu merge pentru ca este tinut fie in brate, fie are un carut pentru ei.  Poza este de pe net, insa este reala, pentru ca este imaginea unui blog ce vinde haine de catei in Tokyo.

2. Doamna cu n caini (n>,=3). Nu atat de raspandite ca doamna cu un caine (chinuit) este doamna cu mai multi caini. Am vazut doamne cu 3, 4, 6 caini. Plimbandu-i pe toti odata, toti aceasi rasa si acelasi fel. De obicei sunt ogari, in diferitelel lor tipuri sau caini gen Lesie, in toate deriviatiile posibile.Caini urati, mari, supli. De obicei si doamnele astea sunt slabe, imbracate sport si au un mers ciudat, datorat probabil incercarii de a opri cainii ce o fugaresc mai mereu.

3. Domna cu maimuta. Eu stiu numai o doamna cu maimuta, insa am vazut-o de nenumarate ori. Nu stiu rasa de maimuta, cu greu am gasit-o pe net, e micuta si cu coada lunga. Doamna cu maimuta e o doamna activa. Mereu o vad, cand ma dus spre facultate dimineata, pe bicileta, cu maimuta pe umar sau in cosul de la bicicleta, sau fie pe la o taraba de fructe si legume. Are si niste gusturi ciudate la imbracaminte: pantaloni de fas, un plover tricotat, manusi pana la cot, palarie de fas cu o brosa  prinsa de ea. Insa nu poti fi prea sanatos la cap sa sa ai o maimuta ca animal de companie.

4. Domna cu iepure. Domna cu iepure am vazut-o intr-o seara, cand ma intorceam de la scoala. Ea m-a facut sa imi amintesc de acest blog si sa ma faca sa scriu acest articol aici, unde se potriveste cel mai bine, si nu pe celalalt. Mergea agale in acea seara friguroasa, iar in fata ei, in lesa, cu ham, sarea un iepure. La inceput nu mi-a venit sa cred... Mai stiu persoane ce au iepure ca animal de companie, dar il tin in cusca. Insa doamna, mai miloasa, cred ca il lasa liber in casa, si il socate in oras, ca pe un caine, in lesa. Am descoperit ca exista magazine ce vand lese pentru caini si in Romania (acolo am gasit imaginea) insa nu am vazut pe nimeni sa iasa cu iepurasul la plimbare. Poate va fi un nou trend pentru pitipoance. Vor renunta la bijon si vor iesii cu iepurasul.

Omul a simtit mereu nevoia afectivitatii, iar atunci cand ramane singur, isi ia un animal de companie. De obicei suntem invatati cu catei si pisici, alese in functie de personalitate. Insa daca esti mai special, ai nevoi mai speciale, asa apar si aceste categorii iesite din comun

Strada Sf Teodor Iasi

Se spune ca degeaba esti student in Iasi daca nu ai mancat macar odata shaworma la Woarda.
Am trecut de cateva ori pe strada unde banuiam ca e Warda, dar am trecut noaptea, cand ma intorceam de la Pim-ul de pe Independentei si niciodata nu am fost curios sa ma uit unde anume e acest fast-food.
Stiam ca e al unui arab si ca mereu e full si ca este foarte amabil cu tine.
Si uite cum in seara asta s-a ivit ocazia sa merg. Ral trebuia sa ia o shaworma pentru cineva si am zis ca merg cu ea. O iei pe strada de langa UMF si mergi inconjurand zidurile universitatii. La un moment dat ne-am oprit si am luat-o pe jos. Strada are cladiri vechi, de mahala de secol 19, patratoase, cu geamuri mari si balconase mici din fier forjat. Majoritatra imobilor sunt drapanate si la parter e cate un mic barulet. Pe strada intunecoasa nu era nici un roman. Numai arabi si negri. Un barulet frumos pictat in rosu mi-a sarit in ochi. M-am uitat pe geam si inauntru erau numai negri. Apoi era un market cu cativa arabi inauntru, cateva cafenele cu narghilea si intr-un loc multe masini parcate. Sigur acolo era. O locatie mica cu faianta pe jos si full. Fum si miros de carne. Ne-a intampinat patronul si ne-a zis ca nu sunt locuri. Am zis ca luam la pachet si ne-a zambit. In fata noastra era la rand o negresa si un arab iar la mese nu cred ca erau prea multi romani.
Ne-am intors la masina si eu am decis sa mananc shaworma in strada. Parcasem langa o initrare intunecata in una dintre cladiri. Mirosea usor a urina dar nu ma deranja. Aveam in gura cea mai buna shaworma pe care am mancat-o vreodata. Din scara intunecoasa a iesit o femeie, si a aruncat un lighian cu scursuri. Apoi de pe alta usa a iesit o tigancusa ce vorbea la telefon. Era o alta lume, un alt oras. Parca uitat de lume, ca un micro oras, cum sunt orasele chinezesti in marile orase Americane, asa la Iasi e aceasta strada, Sf. Teodor, o strada unica in Iasi si de ce nu in Romania.

Bacaul pe ploaie

Bacaul ne aduce aminte de Bacovia, toamna, cand ploua. Nu m vazut niciodata un oras atat de trist ca Bacaul pe ploaie. Toate culorile se transforma in griuri si nimic nu mai straluceste. Cand ploua orasule acaparat de oceata usoara de care nu iti dai seama decat cand te uiti in zare si totusi ea e, lasand ca totul sa fie difuz si trist. Tot orasul in plange pe Bacovia, cladirie, pomii, tot ce ne inconjoara, ii da dreptate. E urat si trist. Iti vine sa fugi, dar nu ai putere, te mananca de viu, te stoarce de energie si te intoarce pe dos. Daca vezi orasul asta pe ploaie nu osa iti placa, o sa ii vezi fata rea, o sa il vezi diavolicesc, mort si putrezit, un zombie ce se hraneste cu energiile locuitorilor.
Am fugit de oras azi pentru ca ma omora incet. Peste tot e urat pe ploaie dar ca in Bacau nu e nicaieri. Aici, la tara, unde sunt acum, e pitoresc pe ploaie, vezi verdele padurii si totusi distingi culorile, nuca orasul pe care l-am lasat in urma, ce era mancat de griul cetii...

Da, ploua cum n-am mai vazut...
Si grele talangi adormite,
Cum suna sub suri invechite!
Cum suna in sufletu-mi mut!

Oh, plansul talangii cand ploua!

Si ce enervare pe gand!
Ce zi primitiva de tina!
O bolnava fata vecina
Racneste la ploaie, razand...

Oh, plansul talangii cand ploua!

Da, ploua... si suna umil
Ca tot ce-i iubire si ura-
Cu-o muzica trista, de gura,
Pe-aproape s-aude-un copil.

Oh, plansul talangii cand ploua!

Ce basme talangile spun!
Ce lume-asa goala de vise!
... Si cum sa nu plangi in abise,
Da, cum sa nu mori si nebun?

Oh, plansul talangii cand ploua!
(George Bacovia - Ploua)

Terase

Nu imi place mai de loc vara. Poate pentru ca sunt nascut iarna si nu suport calura sau poate ca vara e prea monotona. Anotimpul meu preferat e primavara insa si vara are frumosetea ei.
Singurul lucru care imi place vara in oras sunt terasele. Ce sa iti placa in rest, cand e cald de se topeste asfaltul sub picioare, cand fara aier conditionat nu poti traii sau cand iarba e galbena de la seceta si caldura.
E atat de placut sa iesi pe inserat la o terasa pe marginea strazii sau undeva mai retras.
In fiecare an am avut cate o terasa unde ne faceam veacul, fie ca era "pe trotuar la Subway" sau "in curte la gelaterie" sau pe "terasa de rockeri de la mall", in fiecare vara, cand ajungeam acasa aveam unde sa merg.
Vara asta inca nu mi-am gasit terasa. Pe trotuar nu imi mai place, e prea aglomerat, in curte acum e fitza maxima, iar terasa piratiol de la mall nu mai exista.
In Iasi ador sa merg pe terasa la Master, printre copaci sau de ce nu la Corso.
E frumos la terasa, e parca mai racoare si e umbra si poti sa bei ceva comod pe un scaun sau o canapea. Nu e fum ca in majoritatea barurilor plus ca ai o deschidere spre priveliste mult mai dinamica. Te uiti la cine vine pe terasa sau la cine e pe strada, poti barfii pe cineva sau te poti acunde cand vezi pe cineva pe strada si nu vrei sa te vada.
Cat e sezon e fain la terasa insa toamna devine deprimant. Ar fi frumos sa existe si iarna terase, ca in tarile nordice, sa iti dea o patura cu care sa te infofolesti sa sa ai scaune cu blanuri pe ele, sa bei un ceai fierbinte in zapada, sa te uiti la apa inghetata si sa pleci mai departe...

Alb

Imi place albul, si nu pentru ca il imi sugereaza curatenie. Curat poate sa fie si alta culoare, albul imi sugereaza stil, eleganta, clasa. O camasa alba mi se pare eleganta, o haina alba, sau orice alb.
Imi place sa vad orasul alb, dupa ce a nins. E atat de frumos. Dispare monotonul gri si este inlocuit de alb. Ce-i drept ca pe strada se face mizieri imediat si ca trotoarele se innegresc si ele, dar fostele spatii verzi, ce pana de curand erau pamanturi inghetate se albesc. Albul se ajeaza pe orice postamen, gaseste oriune un loc unde sa fie zapada. Aseara, la -7 grade m-am plibat pe centru si prin parc. Era alb, era atat de frumos si de elegant. Imi inspira ceva, parca din roamanele clasice rusesti. Si desigur ca la acel alb al zapezii si la acel frig, un vin fiert a completat peisajul...
Ce frumos e orasul alb...

Luminite de sarbatori... in Iasi

A durat ceva pana sa scriu acest articol pe care il asteptam de mult. Nu am masina in Iasi si din cauza asta nu am ajuns sa vad orasul luminat. Isa aseara am avut ocazia sa ma bucur de luminite.

Imi place la nebunie orasul iarna, in decembrie de fapt. Luminile ce impodobesc orasul, brazii impodobiti si colindele ce rasuna sterg momotonia orasului, ne fac sa uitam de mizerie si de frig. 

Aseara cand am ajuns pe Stefan zburdam de fericire. Ma plimbasem din Tudor, pe Independentei, urcasem Copoul, am vazut bradul din parc, iar apoi am ajuns pe Stefan, unde in plus fata de anul trecut sunt acei turturi ce se pot vedea in poza albastrii, ce erau luminati de o onda de lumina, ce cobora astfel incat iti dadea senzatia de ploaie de lumini. E atat de frumos...

In parcul din fata Teatrului National, mobilierul stradal donat de orange, dupa turnarea reclamei de iarna, inca face furori.

Intr-o astfel de atmosfera, de sarboatoare, uiti de frig si de probleme si te bucuri de sarbatori.

Abia astept sa vad si Bacaul impodobit.

Moda Strazii

Nota: Articolul urmator se refera la persoanele, de centru, nu la cele ce locuiesc in cartiere marginase, la acestea din urma este o alta poveste

Daca te uiti la Gossip Girl de exemplu, o sa observi moda tinerilor din New York, la fel de extravaganta ca si tinutele gagicilor din Sex in the City.
Si nu e vorba doar de seriale tv si de tendintele marilor case de moda. POti observa tendinta generala chiar in magazinele uzuale.
Se poata culorile. Peste tot sunt propuse haine colorate, imprimeuri mari. Tricouri negre, roz, bleo, verzi cu imprimeuri mari, cu picaciu colorati, cu nebunii colorate, texte urbane sau modele ciudate.
Pantaloni gri cu turul jos sau pantaloni in culori pal, pantofi cu tot felul de imprimeuri sau culori curajoase si jachete futuriste.
Daca ne-am imbraca toti asa sau macar sa fim mai multi care sa incercam sa ne adaptam acestor tendinte, orasul ar fi mai frumos. Cred ca asta e si ideea, sa colorezi dinamic griul orasului, sa inveselesti atmosfera orasului prin atitudinea ta.
Hai sa incercam sa nu mai fim monotoni sa iesim nin griuri, bejuri,din negru si maro si sa incercam ceva mai colorat.
ce spui?

Orasul noaptea

Imi place mai mult orasul noaptea, cand lumina difuza oferita de becurile ce lumineaza caile, ascunde mizeriile, imperfectiunile si prostul gust. Firmele colorate, lumineaza vitrinele magazinelor, si imbie strada, parcurile sunt romantice la lumina felinarelor iar cladirile vechi, lumiate cu proiectoare sunt mult mai frumoase noaptea. Traficul e mult mai usor de degetat cand vezi multe becuri albe, rosi si galbene.
In totdeauna mi-a placut sa ma plimb noaptea prin oras. Sa observ cum lumina slaba ofera noi valori strazii, copacilor, cladirilor. Cum totul e difuz insa pare mai frumos. Pana si o cocioaba luminata cu un bec suspendat cu un fir de usa pare mai interesanta decat cand ai vedeao ziua darapanata cum e.
E misitc noaptea, e feeric. Insa e si periculos. In ungherele intunecate se ascund tot felul de bolnavi ce iti pot face rau, bolnavi ce se bucura si ei de noapte pentru ca atunci se pot manifesta.
Orasul e total schimbat noaptea, sub semnul lunii, lumea e altfel, e mai libera, regulule nu se aplica ca ziua, nu mai esti incorsetat. Noaptea te dezlantui, noaptea esti mai salbatic, mai exotic.
De aceea orasul e mai frumos noaptea...

Viata din camin

Le vezi de dinafara, mari, impozante, urate. Mult prea putine dintre ele sunt renovate dar oricum ar fii tot impunatoare iti para >parca iti dau o senzatie de expunere totala. Una e sa sta intr-un bloc, unde maxim sunt 6 apartamente pe un etaj si alta e sa locuiesti intr-un camin unde sunt cel utin 30 de camere pe un palier.
Odata ajuns in acea lume, totul se schimba. Te obijnuiesti cu ideea. majoritatea caminelor au bai comuna si daca la inceput ti se pare ciudat, tnte-un final te obijnuiestei fara acea intimitate a undei bai private.
Viata in camin e alttceva, odata intrat acolo totul se schimba, E ceva ce trebuie sa faci macar odata in viata pentru ca e o experienta.
Oamenii de aici, cel putin pentru un moment, uita de mizeria de afara si fac ceea ce le place. Doi joaca table pe palier, altul trist isi fumeaza tigara in fine, sprijinit de usa camerei, Cineva merge cu o oala la bucatarie, unii impart pliante, dintr-o camera se aude tare muzica, din alta, zgomoltele de placere ale unei tipe iar altul se uita tare la un film de actiune. Daca vorbesti tare se aude si din afara si din interior, nu poti sa dormi decat cand dorm majoritatea si nu poti sa faci galagie cand ceilalti nu fac. Regul majoritatii este regula principala.
Dimineata femeia de serviciu injura pe cei ce au lasat mizerie pe palieer si nervoasa isi aruncva ustensilele. Cu o seara inainte statusera multi acolo si au povestit despre scoala. Cei mai mici cereau informatiii despre profesori, cei mari le povesteau intamplari cu ei.
Cand se ia netul sau in cel mai rau caz, curentul, se mai aduna toti pe culoar. In rest, grupuri, grupulete, din cand in cand. Aici, nu e baie comuna si nu prea ai de ce iesii pe palier. In camera ta micuta faci ce vrei. Ai net, ai cablu tv, ai apa si caldura. Ce iti mai trebuie?
Fericire? Poate si pe aia o cumperi mai scump sau mai ieftin si te tine mai mult sau mai putin. oricum ce faci acum, nu o sa mai faci niciodata. E ultima sansa, ca student, apoi vin greutatile. Un serviciu, o familie, o casa...
Nu ar trebuii saigti pese de ce e afara, de mizeria de dincolo da viata asta, sa incerci sa traiesti clipa, dar nu poti...

Bacau Vs Iasi

Primul lucru pe cre l-am observat cand am ajuns in Iasi, de fapt al doilea, ca primul au fost cainii, a fost ca iesenii au ceva cu Bacaul si ca bacauanii sunt cei mai mandrii. Daca un iesean se ia de Bacau, toti bacauanii sar, in schimb un galatean nu ar sarii daca s-ar lua cineva de Galati.
Dar ce e atat de special la Bacau? In afara ca e pozitionat cam in centrul Moldovei si are aproape muntele (vezi Slanic Moldova), Bacau a aparut si intr-o droaie de topuri ca top 10 orase curate, orase dinamice, orase scumpe, cu toate ca nu este un oras foarte mare, fiind mai mic ca Iasiul, Galatiul, din moldova.
Adevarul e ca in Bacau lumea e mai dezgetata si mai in ton cu actualitatea, probabil si un pic prea mult fitzoasa, insa daca te obijnuiesti cu asta, ti se pare un lucru normal. In Iasi oamenii sunt mai conservatori si tin mai mult la valorile spirituale, la ideea de familie, sunt mai pudici, mai credinciosi.
La capitolul curatenie si amenajare spatii publice Bacaul intrece multe orase. Bacaul este curat si cochet. Multe parcuri, multe flori, spatii verzi amenajate, strazi asfaltate, troatoare reparate, aproape nici un caine comunitar si multa culoare in schimb ce Iasiul nou este posac, murdar, spatiile verzi nu sunt amenajate iar cainii se plimba in haite prin oras.
Iasiul bate Bacaul la cultura. Nu compari un oras universitar ca Iasiul cu un oras social ca Bacaul. In afara de un teatru si o filarmonica, aaa si vreo 4 muzee, cultura nu prea e in bacau, cu toate ca aici s-au nascut nume mari ca Bacovia, Beligan insa marele focar de cultura e la Iasi. Iasiul e boem, cand vezi Copoul, atat istorie coboara la vale cu el, de sus de la agronomie pana la fundatie. Strazi intregi pline de patrimonii, istorie si frumusete arhitecturala.
Eu iubesc amandoua orasele. Bacaul e orasul meu, cand il vad, il simt, traiesc alaturi de el, insa Iasiul ma face liber, in Iasi sunt alt om, deschis, liber.
Asa ca pentru mine nu exista nici o lupta intrwe Iasi si Bacau, poate intre Bacau si Iasi

Balciul

Cred ca notiunea de balci e impamantanita aici, in Balcani. Prin afara exista parcuri de distractie cu rideuri frumos colorate insa la noi vin la sarbatori. Intr-un loc inghesuite, cu preturi mari, se aduna lumea sa priveasca si sa isi faca curaj sa incerce o nebunie din aia colorata.
Pe rideuri rugina e acoperita cu povesti sf-iste pictate cu speriuri de vopsit, ce inchipuie nave spatiale, meteoriti sau peisaje exotice.
De cand ma stiu mi-au placut. La inceput ma dadeam in "Umbelute", apoi in "Lanturi", in "Dansatoare" iar acum rideul meu preferat e asa numitul "Ciocane". Nici nu stiu cat de sigure sunt, cand le vad asamblate din remorca unui camion, proptit cu lemne sa nu fuga. Oricum experienta data de adrelanina, invingerea temerilor sunt atuurile acestor rideuri de balci. Nu ezit si accept provocarea unui astfel de loc de distractie cand am ocazi si merita toti banii.
Sunt atat de frumoase seara, colorate cu becuri si atat de sumbre si murdare ziua, cand vezi pe langa ele mizerii ca pahare goale, coji de seminte, ambalaje. Insa de fiecare data anima orasul si-l scot din banalul in care este inconjurat.

Motivatia

Orice om erudit a auzit si cunoate ideea de "Estetica a uratului" adusa la noi de Tudor Argezii dar facuta celebra in Franta de Baudelaire. In zilele noste curentul literar este Postmodernismul. Potmodernismul incearca sa ironizeze toate curentele anterioare dar totodata impleteste intr-un singur concept toate aceste concepte trecute. E la moda acum sa adoptii concepte trecute. In arhitectura, in designe-ul de masini, in industria modei, in cinematografie si in muzica dar si in alte domenii.
Nu incerc acum ca reiau Estetica uratului a lui Arghezii ci sa caut frumoscul in mizeria orasului.
O sa fie un blog pe care nu voi scrie atat de des, ci doar cand voi gasii ceva frumos in griul citadin. Voi folosii si imagini si imi voi xpune si trairile pe care le am intr-o zi in oras.
Multumesc