Taxi (5)

George Moise se aatura proiectului meu cu o poveste din Yokohama, un re-blogging de pe blogul sau.

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…

Dintr-una-ntr-alta, după ce trecem prin inevitabilele nimicuri despre vreme, sine-qua-non dacă vrei să începi o discuție cu un necunoscut în Japonia, ajungem la americani, așa ca madama se dedă la o mică mărturisire.

…si Obama asta, ce bărbat bine, ne?
Este, este, zicem și noi de pe banchetă.
Apoi reia ca și cum ar fi simțit nevoia să completeze.
E el negru, dar e frumos rău, ne!
Păi, zice Miwako timid de pe banchetă, nu e negru negru, e haafu. (Asta însemnând metis, corcit, orice combinație între rase, nu doar alb-negru.)
Cum haafu? tresare taximetrista.
Păi mama lui e albă.
Da?
Da.
Aşa deci…

 Rulăm preț de vreun minut în tăcere, apoi taximetrista concluzionează.

 Și io m-am mirat… negru negru aşa bărbat bine… Păi d-aia… Că-i haafu… Frumos rău… Ne

Ajungem la destinație, coborâm, salutăm cu tradiționalul Yes we can, să-i meargă bine madamei în seara aia și ea pleacă mai departe în noapte convinsă fiind, ca marea majoritate a conaționalilor săi de altfel, că ce-i negru e urât și ce e amestecat cu puțin alb e frumos. 

 Aș fi lăsat acest scurt dialog fără nici un comentariu, dar ar fi fost cam în vânt și ar fi lăsat loc de prea multe interpretări. 

 Nu putem vorbi despre negri în Japonia fără să amintim de Gero – interpret de succes de enka, negru cu bunica japoneză, îmbrăcat ca din ghetto cântând suav la mii de suflete romanțe japoneze. O împung într-o zi pe Miwako: îți place de Gero? Da, zice ea, cui nu-i place? Bine, zic, îți place de la distanță, da’ l-ai lua acasă? Te-ai căsători cu el? Răspunsul a venit ușor încurcat. Eu n-am nici o problemă să mă căsătoresc cu un negru, mă gândesc doar la copii cum vor fi priviți, la școală vor fi bătaia de joc a celorlalți, mai târziu iarăși nu le va fi foarte uşor… 

Rasismul japonezilor nu se aplică la cei de culoare, albi, negri, tot un drac; e mai mult o teamă amestecată cu ceva curiozitate, absolut normală, având în vedere că n-au prea văzut. Și e uman să nu-ți placă ceea ce nu cunoști. 

 Pe de altă parte, dacă la televizor apare o jună cu trăsături asiatice, frumoasă de recunosc până și femeile că-i așa, comentariul următor trebuie să fie: e clar, e haafu. Nu înseamnă că japonezii au o părere proastă despre ei și una foarte bună despre albi. 

Și apropos de teama de ceea ce nu cunoaștem, după doi ani de când am intrat (măcar în acte) în familie, într-o zi la nu știu ce aniversare, cumnata-mea, chinezoaica, se așează lângă mine și începe să mă studieze. Am crezut ca am ceva, mâncare pe la bot, mi se plimbă un păianjen pe față, la care ea zice: nici aici, nici în China n-am prea avut ocazia să văd europeni de aproape, așa că lasă-mă să mă uit puțin să te văd mai bine. Am vrut eu mai demult, dar nu ne știam așa bine.

Sursa: Iertati-ma ca nu sunt japonez.

Taxi (4)

Ma bucura foarte tare ca am ajuns la a treia poveste consecutiva. Prietenii mei din blogosfera au raspuns provocarii si mi-au scris cate ceva. Azi ii vine randul Ancutei ce ne spune o intamplare din taxiurile frantuzesti.

Taxi frantuzesc

Se făcea că niște colegi francezi ne invitaseră la o petrecere cu temă caraibiană, care se desfășura într-o sală de la capătul orașului. Începea la ora 20, aveam deci cum ajunge cu autobuzul. Nu ne-am gândit însă cum vom face la întoarcere, ne gândeam că poate vor merge și amici de-ai noștri din același cămin, băieți adică, și nu vom fi singure așa că vom lua drumul la pas.
Din păcate, nu a mers niciunul, așa că ne-am găsit 4 fete, la ora 1 noaptea, că trebuie să ajungem în cămin. Hai să chemăm un taxi. Nu știu dacă e o chestiune generală în Franța, însă în orașul în care eram noi taxiurile veneau foarte greu la comandă. Trebuia uneori să suni de 3-4 ori până venea taxiul iar timpul de așteptare era de minim 30 minute de cele mai multe ori. Așa că și atunci am așteptaaat de credeam că o să pornim pe jos până la urmă. A venit, ne-am suit și-am plecat... Auzindu-ne vorbind engleză (că așa ne era mai ușor fiind 3 europence și o australiană, dar știam franceză), aceasta a ales o rută foarte lungă. Când am observat noi era prea târziu să întoarcă, da-i zicem.
Musiiuuuuu, da' ce faci? (i-am zis delicat, biensur) Asta e o ruta pe care o sa platim cu 10 euro mai mult probabil. El, foarte calm și detașat, zice: Mais c'est pas graaaave, mesdemoiselles! C'est pas grave? C'est pas grave pe banii noștri, ne-am zis noi în gând și apoi după ce am coborât. Fiindcă, într-adevăr, am plătit 30 euro în loc de 20.

Taxi (3)

Dupa ce m-am gandit la seria de povesti din Taxi, m-am gandit la ea, Laura Huiban. Ea mereu scrie pe facebook mici intamplari din taxi si i-am propus sa se alature proiectului meu. Mi-a propus un articol ce imi scapase din vedere, scris pe blogul ei, farafiltru.net.

Taximetristul sociolog şi prăpastia în care ne aruncăm cîte unul

Maşina se leagănă, alunecînd pe dunele de gheaţă şi zăpadă dintre blocuri, ca o raţă de plastic într-un lighean cu apă. Taximetristul conduce cu grijă şi tace. Pînă ajunge la strada mare, unde maşinile trec pe lîngă noi ca secundele, fără gînd să încetinească, să ne permită să ieşim şi noi la drumul principal.

“Prea puţini te lasă să treci, nu s-a ajuns la noi la acel grad de civilizaţie să te lase să treci. Şi văd că mă afectează şi pe mine. Că zic că dacă trăiesc în junglă, trebuie să supravieţuieşti, şi atunci nu mai sînt nici eu bun, şi nu-i mai las nici eu să treacă. Daţi-vă încolo de ţărani sălbatici!

De ce credeţi că-s străzile astea cu zăpadă îngheţată? Că au aruncat zăpada în drum, să-şi facă ei loc să parcheze pe trotuar. Aşa de proşti şi de răi au ajuns, şi la o aşa anarhie, că nu-i interesează decît primul pas, chiar dacă e în prăpastie. Nu se gîndesc că-şi fac tot lor rău.

Am văzut un film odată în care oamenii erau amendaţi şi dacă scuipau pe stradă şi mă gîndeam că mi-aş dori să trăiesc într-o astfel de lume”, mi-a turuit omul fără să răsufle.

Iar eu n-am putut să-l contrazic, abia dacă am putut să mai scot un cuvînt, parcă supărarea lui, familiară întrucîtva, mă ostenise şi pe mine. M-am gîndit doar că s-ar putea ca, într-o zi, cînd voi fi plictisită de vorbele goale pe care le aud în jur, să mă urc într-un taxi pentru o plimbare fără destinaţie, doar de dragul conversaţiei.

Taxi (2)

Astazi am marea onoare sa postez un articol scris de Lucian Dan Teodorovici. Sunt foarte mandru si incantat ca dumnealui a acceptat propunerea mea.

Taximetrişti

Am tot felul de surprize cînd merg cu taxi-ul. Chiar înainte de plecarea-n Frankfurt, de exemplu, m-am trezit într-un taxi lîngă un şofer negricios. Era foarte elegant, costum scump, în mod evident, mirosea a parfum fin – el, nicidecum maşina. Absolut ciudat (şi oarecum comic) a fost că, pe un drum de maximum trei kilometri, era să facă două accidente şi i s-a înecat de trei ori motorul!

S-a scuzat. „Eu nu ies la stradă de obicei”, mi-a zis. „N-am mai făcut-o de cîţiva ani.” „Ce n-aţi mai făcut?” „N-am mai condus”, a recunoscut senin. Vă daţi seama ce faţă am făcut! „Am un şofer personal”, s-a grăbit el să-mi explice. „Chestia e că am şi patru maşini la stradă, că asta-i firma mea. Numa’ că azi (era luni – n.m.) unul dintre băieţi n-a venit, că a băut aseară şi acu’ îi e rău. Aşa că am ieşit eu, mai mult ca să-mi amintesc de vremurile de altădată.” A rîs.

„Cum rămîne cu şoferul personal?”, nu m-am lăsat eu. „Păi, ştiţi, eu sînt din Fanfara de la Zece Prăjini. Am şi concert mîine (erau în plină desfăşurare zilele Iaşului – n.m.). Vă zic, am ieşit doar din plăcere.” Şi-apoi, a început să-şi exprime indignarea faţă de primar, care cheltuise 30.000 de euro pentru artificiile de Sărbătorile Iaşului.

Ieri seară, alt tip ciudat. Mi-a vorbit, vreme de 20 de minute, cît a ţinut drumul meu, despre Poxipol. Îl bănuiesc c-avea contract cu firma. „Auziţi, domnu’, aveţi maşină?” „Da”, zic. „Domne, ce să vă spun. Să vedeţi ce-am păţit: mi-a căzut baia de ulei. Ştiţi ce-i aia, dacă aveţi maşină.” Habar n-am ce-i aia, dar am dat din cap că da, de vreme ce apucasem să recunosc că am maşină. N-am mai vrut să-i mărturisesc că nu eu sînt şoferul, ci soţia mea.

„Şi să nu vă vină să credeţi, domnu’. M-am dus la meseriaş şi mi-a lipit-o cu Poxipol. Poxipolu’ ăsta-i ceva de speriat. Lipeşte orice. Cred că are metal în el. Că am sudat o dată peste Poxipol – şi ştiţi ce scîntei scotea?” „Bine că mi-aţi zis. Că şi eu am de lipit nişte chestii” – m-am aflat eu în treabă, din politeţe. „Ce chestii?” Am început să inventez. La toate, zicea: „Ăăă, fără grijă, Poxipolu’ rezolvă asta cît ai clipi!” sau „Domne, vă zic eu, Poxipolu’ i-o minune!”. Mă rog, dintr-astea. Cînd am coborît, s-a aplecat şi mi-a zis: „E ăla  care se face din două tuburi separate; aveţi grijă să nu cumpăraţi altceva!”.

Sursa: teodorovici.ro

Taxi

Azi mi-a venit o idee, o serie de povesti din taxiuri scrisa de mine si de invitati.
Cand eram in Japonia, eram fascinat de taxiurile si taxmetristii de acolo. Erau ca scosi din cutie: imracati la camasa alba, vesta, cravata si manusi. Nu ascultau muzica, aerul conditonat functiona constant si nu te bateau la cap cu povestile lor.
Am scris atunci un articol despre asta, aici.
Taxiul era foarte scump si nu prea am mers cu el, insa am avut parte de o poveste interesanta odata, cand m fost intr-o excursie de studii in Golful Tokyo.
Eram intr-un taxi cu Senei, Hakan si Namyi iar taximetristul era un batranel simpatic. Avea lipita o poza cu o fetita mica si o poza cu un tanar pilot, in fata unui avion. Namyi l-a intrebat daca e el in poza, atunci i-a zambit lung si s-a luminat la fata, pentru ca cineva vrea sa vorbeasca cu el despre asta.
Ne-a povestit ca avea 87 de ani si ca facea taximetrie pentru a castiga un ban in plus. In casa sa locuiau 16 oameni, 4 generatii. Fetita din poza era cel mai mic membru al familiei si pentru ea muncea. Fusese pilot in timpul Celui de-al Doilea razboi mondial si atunci fusese in America. Drumul fusese prea scurt si nu am apucat sa auzim mai multe. La intoarcere ne-am intors cu un tinerel ce isi ceruse scuze ca are hands free-ul in ureche, astepta telefon de la sotie, ce urma sa nasca din moment in moment..
Pornind de la astfel de povesti, de-a lungul timpului, o sa gazduiesc aici povesti asemanatoare.
Asa ca stati aproape si o sa vedeti ce surprize va asteapta.

Mita bicilista

Multa lume stie de expresia Mita bicilista dar nu toata lumea stie ca acest personaj a existat cu adevarat. Coana Mita a trait in Bucuresti, in perioada interbelica si era o femeie frumoasa, miniona si blonda ce a pus inima pe jar catorva personalitati ale vremii ca Kogalniceanu sau Goga si chiar a regelui Ferdinand care ii daruise o casa. A devenit celebra la sfarsitul sec XIX cand a fost vazut de ziaristul George Ranetii, plimbandu-se pe bicicleta pe Calea Victoriei. Ziaristul ce aea o pasiune neimpartasita pentru coana, a lansat poezii diochiate despre ea si astfel a devenit o poeste urbana.
Intre cele doua veacuri bicicletele erau inca o raritate, fiind inmatriculate si putine femei se incumetau sa le calareasca, datorita fustelor lungi. Deci Mita noastra era o extraaganta ale vremurilor interbelice si astfel in zilele noastrea a ajuns sa fie porecla pentu toate femeile ce pedaleza.

In zilele noatre bicicletele nu mai sunt la moda, cu toate ca organizatii mondiale incearca sa la promoveze pentru sanatate si mai putina poluare. Insa in Romania pedalatul urban e inca ceva pentru hipsteri.

In Japonia biciletele sunt foarte la moda si lumea le foloseste pentru distante mici, de obicei de acasa, pana in statia de tren. Cum regulile pentru cumpararea unei masini sunt stricte (trebuie sa detii un loc de parcare ca sa iti cumperi masina) lumea foloseste transportul in comun si bicileta. In suburbii e plin de Mite japoneze ce isi cara de obicei cumpararurile intr-un cos si copilul in celalat (sau doi copii odata).
Astazi m-a prins ploaia pe drum si nu eram pregatit cu o umbrela. Am intrat imediat intr-un magazin si am cumparat o umbrela ordinara japoneza. Mergand spre camin ma tot gandeam de ce umbelele transparente sunt atat de populare. Si mi-am raspuns cand am vazut o Mita pedaland spre mine. Cand ploua afara si ploaia iti bate in fata datorita vitezei de pe bicicleta, e mult mai usor sa tii umbrela in fata, decat deasupra capului. Si daca umbrela nu ar fi transparenta, nu ai mai vedea.

Mi-am propus, atunci cand o sa ma intorc acasa, sa imi cumpar o bicileta urbana si sa ma deplasez cu ea zi de zi. Atunci ar trebui sa pastez o umbrela de aici, sa o am pentru cand ploua.

Doamna cu...

Probabil ca mai toti aveti in scara, sau daca nu sunteti atat de norocosi, cunoasteti pe cineva care are, o Doamna cu pisici.
Domna cu pisici e aca femeie singura, fara familiei si prieteni, doar cu picisi- cel mai de pret lucru pe care il are pe aceasta lume. Se intampla de multe ori ca doamna cu pisici sa stea la parter, insa nu este o regula. Regula este ca are prea multe pisici pentru apartamentul mic si vechi in care sta, si miroase ingrozitor, nu numai in casa, ci si pe casa scarii. Doamna cu pisici e acea doamna, care o sa fie gasita moarta, la o saptamna, din cauza mirosului, mancata de picile flamande.

Exista si in Japonia aceasta doamna, am vazut-o in drumul meu de la camin pana in statie. E la un parter de duplex, mereu la geam, cu o pisica in brate si alta langa geam. Insa nu domna cu pisica m-a impresionat aici, ci alte tipuri de doamne cu:

1. Doamna cu un catel. Probabil ca aceasta doamna nu a putut avea copii sau iubeste copii prea mult si nu are nepoti. Am vazut-o de nenumarate ori, in in persoane diferite, insa cu acelasi comportament. E acea doamna care are un catel, de obicei un catel micut: bijon, pechinez (in special unul specific japonez), canin terrier sau alte rase de caini mici, ce care il imbraca cu hainute de caine sau palarioare. De obicei, catelusul nici nu merge pentru ca este tinut fie in brate, fie are un carut pentru ei.  Poza este de pe net, insa este reala, pentru ca este imaginea unui blog ce vinde haine de catei in Tokyo.

2. Doamna cu n caini (n>,=3). Nu atat de raspandite ca doamna cu un caine (chinuit) este doamna cu mai multi caini. Am vazut doamne cu 3, 4, 6 caini. Plimbandu-i pe toti odata, toti aceasi rasa si acelasi fel. De obicei sunt ogari, in diferitelel lor tipuri sau caini gen Lesie, in toate deriviatiile posibile.Caini urati, mari, supli. De obicei si doamnele astea sunt slabe, imbracate sport si au un mers ciudat, datorat probabil incercarii de a opri cainii ce o fugaresc mai mereu.

3. Domna cu maimuta. Eu stiu numai o doamna cu maimuta, insa am vazut-o de nenumarate ori. Nu stiu rasa de maimuta, cu greu am gasit-o pe net, e micuta si cu coada lunga. Doamna cu maimuta e o doamna activa. Mereu o vad, cand ma dus spre facultate dimineata, pe bicileta, cu maimuta pe umar sau in cosul de la bicicleta, sau fie pe la o taraba de fructe si legume. Are si niste gusturi ciudate la imbracaminte: pantaloni de fas, un plover tricotat, manusi pana la cot, palarie de fas cu o brosa  prinsa de ea. Insa nu poti fi prea sanatos la cap sa sa ai o maimuta ca animal de companie.

4. Domna cu iepure. Domna cu iepure am vazut-o intr-o seara, cand ma intorceam de la scoala. Ea m-a facut sa imi amintesc de acest blog si sa ma faca sa scriu acest articol aici, unde se potriveste cel mai bine, si nu pe celalalt. Mergea agale in acea seara friguroasa, iar in fata ei, in lesa, cu ham, sarea un iepure. La inceput nu mi-a venit sa cred... Mai stiu persoane ce au iepure ca animal de companie, dar il tin in cusca. Insa doamna, mai miloasa, cred ca il lasa liber in casa, si il socate in oras, ca pe un caine, in lesa. Am descoperit ca exista magazine ce vand lese pentru caini si in Romania (acolo am gasit imaginea) insa nu am vazut pe nimeni sa iasa cu iepurasul la plimbare. Poate va fi un nou trend pentru pitipoance. Vor renunta la bijon si vor iesii cu iepurasul.

Omul a simtit mereu nevoia afectivitatii, iar atunci cand ramane singur, isi ia un animal de companie. De obicei suntem invatati cu catei si pisici, alese in functie de personalitate. Insa daca esti mai special, ai nevoi mai speciale, asa apar si aceste categorii iesite din comun