Taxi (6)

O cititoare de-a mea mi-a recomandat un articol pentru seria de povesti din Taxi. Am fost placut surprins de propunerea ei si am luat legatura cu bloggarul vizat, si dupa ce am primit acceptul unui re-blog, va prezint o noua poveste din serie. Pishky are parte de o poveste cu un taximetrist suparat ca nu a primit bacsis, un om ce crede ca merita mai mult decat indica aparatul. Nu e o poveste amuzanta, ca cele prezentate pana acum, ci e una ce prezinta taximetristul de Bucuresti, in starea lui primitiva.

Aventură c-un taximetrist

Știu. Titlul duce cu gândul la o tâmpenie. Asta pentru cei cu mai mulâi neuron înclinați spre diferite sinapse abstrace și interpretabile (hai că am zis-o pe asta). Pe șleau? Nu. Nu are tente pornografice titlul meu. E un titlu oarecare. El ilustrează o aventură și nimic mai mult. O să vedeâi voi în rândurile următoare despre ce este vorba, iar în final am să vă las o întrebare la care aștept cu nerăbdare răspunsul vostru. Asta așa… să nu mă cred nebună în totalitate.


Dacă vi se pare că pe alocuri nu am sens, ori spun bazaconii mai mare decât mine, vă rog să nu-mi dați în cap și să-mi permiteți să arunc vina pe oboseală. La mine nu-i vacanță, iar dimineața de la 9 la 18 am cursuri. Cel mai probabil acum sunt ca și când aș fi luat o doză de etnobotanice.

Ieri am ajuns în București. La autogara din Militari. Bagaj muuult, muuuuult și MAAARE. Clar. Când vezi unu din ăsta știi că e de la mama dracu din provincie, a venit pentru ceva timp și va face pagubă pe meleagurile Bucureștiului. Mare bagaj, mare, m-am îndreptat frumos spre un taxi. Da. Știu. Stația „Păcii” de metrou e fix peste stradă. Dar nu. Bagajul m-a omorât numa de la autocar până la taxi. Până la metrou mă adunau cu siguranță cu măturica și forășelul. Luat taxi? Luat. Indicat adresa? Indicat. Pe niște străduțe din spatele unor blocuri oarecare, dintr-un sector oarecare. Străduțe pline de zăpadă, într-adevăr. Abia se circula. Am ajuns în fața scării. A oprit mașina. Aparatul indica 6.02. Politicoasă, am întrebat totuși cât face. Sfidător, mi s-a răspuns: „Cât spune aparatul!”. Aaaa, daaa?? Cât spune aparatul. Ok. I-am scos 6 lei și 20 de bani. A ieșit nervos din mașină și a început să bolborosească și să facă urât (numai că nu m-a înjurat) pentru că mi-am bătut eu joc de el că l-am băgat pe niște străduțe pline de zăpadă și îi dau doar 6 lei? Da cât naiba voia să-i dau dacă atât zicea aparatul? 10? 20? 30? hai 40? sau chiar 50? L-am pus eu să se facă taximetrist în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să lucreze ca taximetrist iarna în București? Nu l-am pus! L-am pus eu să pună 1.40 lei/km? Nici asta nu l-am pus! Ahh.. da.. și să nu mai vorbesc că mi-a luat bagajele din portbagaj și mi le-a aruncat prin zăpadă în mijlocul aleii! Oricum. Nici eu nu mă las. Și i-am spus că dacă nu-i convine cât arată aparatul. să-mi dea și banii aceia înapoi, că pe bune nu mă supăr! S-a urcat în mașină și a plecat bolborosind. Iar eu am rămas râzând și cu încă un gust amar în urma nesimțirii și a prostiei prezente la tot pasul.

Desigur. Am ales un taxi pe care să scrie 1,40/km și nu 2,50 sau 3,50 sau 4/km. N-am înțeles niciodată de unde vin prețurile astea așa diferențiate. Încă sunt în dubii. Dar poate vi se face milă de un biet copil din provincie și îl lămuriți și pe el.

Acum. Întrebarea mea pentru voi, căci e târziu și timp nu prea mai am de stat pe aici: Am procedat corect? Sau trebuia să-i ofer mai mult decât indica aparatul?

re-blogged from here.

Taxi (5)

George Moise se aatura proiectului meu cu o poveste din Yokohama, un re-blogging de pe blogul sau.

21 mai 2010/ Obama şi taximetrista

Yokohama, seara târziu într-un taxi. Doamna cu mine cuminți pe bancheta din spate, la volan o zdrahoancă de femeie cu brațe de șofer de tir turc și voce pe măsură, ca scoarța de copac. Se vede de la o poștă că are chef de vorba și mai are și un tic în sensul asta: încheie fiecare enunț, mic sau mare cu „ne?…”, ceea ce ar însemna așa un fel de: „nu-i aşa”, „nu?”. Ne-ul asta cere o confirmare, o continuare, un semn ceva din partea interlocutorului, un fel de zic și io mai zi și tu, că mai zic. La fiecare ne se și apleacă într-o parte și înclină capul ca și cum s-ar întoarce spre noi, dar nu, geana-i la drum, ce dracu´ nene, că doar nu conduc de azi de ieri…

Dintr-una-ntr-alta, după ce trecem prin inevitabilele nimicuri despre vreme, sine-qua-non dacă vrei să începi o discuție cu un necunoscut în Japonia, ajungem la americani, așa ca madama se dedă la o mică mărturisire.

…si Obama asta, ce bărbat bine, ne?
Este, este, zicem și noi de pe banchetă.
Apoi reia ca și cum ar fi simțit nevoia să completeze.
E el negru, dar e frumos rău, ne!
Păi, zice Miwako timid de pe banchetă, nu e negru negru, e haafu. (Asta însemnând metis, corcit, orice combinație între rase, nu doar alb-negru.)
Cum haafu? tresare taximetrista.
Păi mama lui e albă.
Da?
Da.
Aşa deci…

 Rulăm preț de vreun minut în tăcere, apoi taximetrista concluzionează.

 Și io m-am mirat… negru negru aşa bărbat bine… Păi d-aia… Că-i haafu… Frumos rău… Ne

Ajungem la destinație, coborâm, salutăm cu tradiționalul Yes we can, să-i meargă bine madamei în seara aia și ea pleacă mai departe în noapte convinsă fiind, ca marea majoritate a conaționalilor săi de altfel, că ce-i negru e urât și ce e amestecat cu puțin alb e frumos. 

 Aș fi lăsat acest scurt dialog fără nici un comentariu, dar ar fi fost cam în vânt și ar fi lăsat loc de prea multe interpretări. 

 Nu putem vorbi despre negri în Japonia fără să amintim de Gero – interpret de succes de enka, negru cu bunica japoneză, îmbrăcat ca din ghetto cântând suav la mii de suflete romanțe japoneze. O împung într-o zi pe Miwako: îți place de Gero? Da, zice ea, cui nu-i place? Bine, zic, îți place de la distanță, da’ l-ai lua acasă? Te-ai căsători cu el? Răspunsul a venit ușor încurcat. Eu n-am nici o problemă să mă căsătoresc cu un negru, mă gândesc doar la copii cum vor fi priviți, la școală vor fi bătaia de joc a celorlalți, mai târziu iarăși nu le va fi foarte uşor… 

Rasismul japonezilor nu se aplică la cei de culoare, albi, negri, tot un drac; e mai mult o teamă amestecată cu ceva curiozitate, absolut normală, având în vedere că n-au prea văzut. Și e uman să nu-ți placă ceea ce nu cunoști. 

 Pe de altă parte, dacă la televizor apare o jună cu trăsături asiatice, frumoasă de recunosc până și femeile că-i așa, comentariul următor trebuie să fie: e clar, e haafu. Nu înseamnă că japonezii au o părere proastă despre ei și una foarte bună despre albi. 

Și apropos de teama de ceea ce nu cunoaștem, după doi ani de când am intrat (măcar în acte) în familie, într-o zi la nu știu ce aniversare, cumnata-mea, chinezoaica, se așează lângă mine și începe să mă studieze. Am crezut ca am ceva, mâncare pe la bot, mi se plimbă un păianjen pe față, la care ea zice: nici aici, nici în China n-am prea avut ocazia să văd europeni de aproape, așa că lasă-mă să mă uit puțin să te văd mai bine. Am vrut eu mai demult, dar nu ne știam așa bine.

Sursa: Iertati-ma ca nu sunt japonez.